Scrisul, la mine, este ca o descărcare, ca un magnet care a adunat mult prea multe particule negative și vrea să se descarce cu un fulger.

Sunt o observatoare, așa e… doar privesc și absorb. Nu intervin, nu schimb, doar văd. Mă uit până încep să văd, iar când văd, înțeleg. Înțelegerea lumii este o necesitate, înțelegerea structurilor care o mențin, înțelegerea vieții.

Sunt o căutătoare continuă și cred că așa voi rămâne până la sfârșit. Caut lumină în întuneric, caut frumusețea în urâțenie, caut înțelepciunea în haos și doar observ. Apoi, dacă aș vrea să dau ceva înapoi lumii, ar fi asta: ceea ce am interpretat, ceea ce am văzut, ceea ce am simțit.

Și sunt sentimente care sunt mult prea puternice pentru a fi explicate și sunt emoții devastatoare… Eu găsesc parabole, în general în natură. Aceste parabole îmi vorbesc despre mine și despre oameni în general. Înțelegând limba nevorbită, mă înțeleg puțin pe mine și aflu că, de fapt, nu e nimic de înțeles… nu e nimic de reparat… nu e nimic de făcut… este doar de acceptat.

Viața este o călătorie fantastică într-un univers magic… o călătorie dureroasă, prea dureroasă pentru a o putea defini… iar muzica e bandajul cu care îmi oblojesc rana.

Dacă aș scrie doar pentru mine, cum ar fi? Dacă aș cânta doar pentru mine, cum ar fi? Dacă aș dansa ca și cum aș fi singură pe lume, cum ar fi? Cum ar fi să nu mai depind de aceste aplauze și zorzoane care mă orbesc? Nu știu!

Vreau să scriu despre iubire, deși știu că undeva în mine am ridicat un zid al raționamentului, al dorinței de a explica, de a încadra totul, de a anticipa și de a fi pregătită pentru dezastrul care ar putea veni.

Au fost prea multe cataclisme care mi-au zdruncinat existența. Am intrat în viață la fel ca toți ceilalți: naivă, crezând că viața așteaptă, că e răbdătoare și că am timp. Dar timpul s-a scurs și m-am dezmeticit în mijlocul unui univers care nu ținea cont de mine și de naivitatea mea.

Am vrut să cred că universul vrea ceva cu mine, să mă ducă undeva, să îmi arate ceva, să mă învețe ceva… M-am lăsat ghidată, m-am lăsat trântită, m-am lăsat spulberată, simțind că există acolo un anume sens… Dar dacă nu e chiar nimic?

Nu e nimic de adăugat aici. Am fost o observatoare și doar am observat. Am încercat să văd, dar nu era nimic de văzut, iar tristețea care m-a cuprins este nimicitoare. Dar să vorbesc doar despre tristețe nu are rost.

Observ că urmez calea tuturor bătrânilor nemulțumiți de viață… Simt că m-am acrit… Le-am văzut pe toate, le-am simțit pe toate și, totuși, parcă nu am trăit deloc. Parcă încă mai sunt acolo, la început de viață: naivă, dezorientată, bulversată și încercând să gestionez catastrofele care au să vină.

Câteodată am experiențe atemporale… Parcă sunt aici și acum și, totodată, acolo, la început de viață, dar și la sfârșitul ei. Și toate aceste clipe se contopesc într-un întreg, într-un ochi care privește, care vede, care observă…

Și singurul lucru care îmi rămâne întipărit pe această retină atemporală este… frumusețea asta prin care ne perindăm, puritatea asta care rămâne la sfârșitul tuturor lucrurilor și care fusese acolo de la început…

Atunci nu pot decât să îmi împreunez mâinile și să cad în rugăciunea acceptării și a mulțumirii pentru toate aceste daruri primite… că am putut fi observatoarea lor, că le-am putut primi cu inima și vedea cu sufletul. Și viața mea, trecutul și viitorul se contopesc într-un ACUM… în acest TOT care mă cuprinde.